Autonomii locale și instituții centrale: sinteză pentru BAC

Formele de organizare prestatală (sec. IX–XIII)

Înainte de formarea statelor medievale, românii erau organizați în formațiuni politice locale:

Obștile sătești

• Comunități sătești cu proprietate comună asupra pământului
• Conducere colectivă, prin sfatul oamenilor buni și bătrâni, sau prin juzi și cnezi
• Autonomie locală în administrare și justiție

Cnezatele

• Formațiuni politice conduse de cnezi
• Autoritate asupra unui sat sau grup de sate
• Funcții administrative și judecătorești

Voievodatele

• Formațiuni mai mari, conduse de voievozi
• Autoritate militară și politică
• Unele voievodate cuprindeau mai multe cnezate

Documente care atestă formațiunile prestatale

• Gesta Hungarorum (cronica notarului anonim al regelui Béla): formațiunile lui Glad, Menumorut și Gelu, în Banat, Crișana și Transilvania, la venirea maghiarilor (sec. IX–X)
• Cronica lui Nestor (sec. XII): menționează „volohii” (românii) în spațiul carpatic
• Alexiada Anei Comnena: formațiunile conduse de Tatos, Sesthlav și Satzas la Dunărea de Jos (1086)
• Diploma Cavalerilor Ioaniți (2 iunie 1247), emisă de regele Béla al IV-lea: cnezatele lui Ioan și Farcaș, voievodatul lui Litovoi (la vest de Olt) și voievodatul lui Seneslau (la est de Olt)

Întemeierea Țării Românești

Contextul

În sec. XIII–XIV, formațiunile politice de la sud de Carpați s-au unificat treptat sub conducerea unui singur voievod.

Basarab I (cca. 1310–1352)

Basarab I a întemeiat Țara Românească, unificând formațiunile de la sud de Carpați.

Momentul decisiv: Bătălia de la Posada (noiembrie 1330), victoria lui Basarab I împotriva regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, care încerca să-și impună suzeranitatea.

Consolidarea statului

• Nicolae Alexandru (1352–1364): a obținut recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia de Constantinopol (1359)
• Vladislav I (Vlaicu Vodă) (1364–1377): a emis primul document intern păstrat al Țării Românești (1369)
• Mircea cel Bătrân (1386–1418): a extins teritoriul (Dobrogea, Banatul de Severin) și a consolidat instituțiile

Întemeierea Moldovei

Descălecatul

Dragoș (cca. 1352–1353), venit din Maramureș, a condus descălecatul Moldovei, fiind trimis de regele Ungariei Ludovic I pentru a organiza o marcă de apărare împotriva tătarilor.

Independența

Bogdan I (cca. 1359–1365), venind tot din Maramureș, i-a înlăturat pe urmașii lui Dragoș și a obținut independența Moldovei față de Ungaria.

Consolidarea

• Petru I Mușat (1375–1391): a mutat capitala la Suceava, a bătut primele monede
• Alexandru cel Bun (1400–1432): perioadă de stabilitate; recunoașterea Mitropoliei Moldovei (1401)
• Ștefan cel Mare (1457–1504): cea mai lungă domnie din Moldova medievală

Dobrogea în Evul Mediu

• În sec. X–XI, Dobrogea s-a aflat sub stăpânire bizantină, iar la Dunărea de Jos sunt atestate formațiunile lui Tatos, Sesthlav și Satzas (1086)
• În sec. XIV s-a format o formațiune politică autonomă, condusă de Balica, apoi de Dobrotici (cca. 1348–1386), care a primit de la împăratul bizantin titlul de despot; de la el provine, probabil, numele provinciei
• Lui Dobrotici i-a urmat fiul său, Ivanco
• Mircea cel Bătrân a stăpânit Dobrogea (c. 1388 – c. 1417), după care aceasta a intrat sub stăpânire otomană până în 1878

Voievodatul Transilvaniei

Organizare

Transilvania a funcționat ca voievodat autonom în cadrul Regatului Ungariei. Voievodul era numit de regele Ungariei.

Unități administrative:

• Comitatele: conduse de nobilime
• Scaunele: unitățile sașilor și secuilor
• Districtele românești (Țara Făgărașului, Țara Hațegului, Maramureș): autonomii românești conduse de cnezi și voievozi

Adunarea Stărilor (Congregația)

Includea cele trei stări privilegiate:

• Nobilii: dețineau puterea politică
• Sașii (coloniști germani): privilegii comerciale și de autoguvernare
• Secuii: privilegii militare

Unio Trium Nationum (1437)

Alianța celor trei stări privilegiate, încheiată la Căpâlna împotriva răscoalei țărănești de la Bobâlna. Românii, ca grup, nu formau o stare privilegiată și nu erau reprezentați în Adunarea Stărilor.

Principatul Transilvaniei (1541–1691)

După bătălia de la Mohács (1526) și cucerirea Budei de către otomani (1541), Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană.

Conducători importanți:

• Ioan Sigismund Zápolya: a condus principatul din 1541 și a luat titlul de principe în 1570 (Tratatul de la Speyer); tatăl său, Ioan Zápolya, fusese voievod al Transilvaniei și rege al Ungariei
• Gabriel Bethlen (1613–1629): perioadă de prosperitate
• Mihai Viteazul (1599–1600): a condus Transilvania și a unit temporar cele trei țări române

Instituțiile medievale românești

Domnia

• Electivă-ereditară: domnul era ales din familia domnitoare de către boieri și cler
• Putere executivă, legislativă și judecătorească
• Titlul: „Io [Numele], din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești/Moldovei”
• Domnul era ctitor și protector al Bisericii; Biserica era condusă de mitropolit
• Avea drept de viață și de moarte asupra supușilor

Sfatul domnesc

• Format din marii boieri (dregători)
• Organ consultativ: asista domnul în luarea deciziilor
• Dregătorii principali:
• Banul: cel mai important dregător în Țara Românească
• Vornicul: curtea domnească și justiția
• Logofătul: cancelaria, actele oficiale
• Vistiernicul: finanțele
• Spătarul: armata
• Postelnicul: camera domnului și primirea solilor

Adunarea țării

• Adunare largă a stărilor: marii boieri, clerul înalt și, în unele momente, boierii mici, curtenii și orășenii
• Participa la alegerea domnului
• Se întrunea în momente importante (război, pace, tribut, succesiune)

Organizarea militară

• Oastea cea mică: armata permanentă a domnului (curteni, slujitori)
• Oastea cea mare: mobilizarea generală a tuturor bărbaților apți de luptă, în caz de pericol
• Cetățile: puncte de apărare strategice

Organizarea administrativă

• Județe (Țara Românească): conduse de sudeți, numiți de domn (mai târziu de ispravnici)
• Ținuturi (Moldova): conduse de pârcălabi sau staroști, numiți de domn
• Satele și orașele: conduse de juzi (în orașe, ajutați de pârgari)
• Comitate, scaune și districte (Transilvania)

Organizarea bisericească

• Mitropolia: condusă de mitropolit, subordonată Patriarhiei de Constantinopol
• Episcopii: conduse de episcopi
• Biserica avea rol important în educație, cultură și legitimarea puterii

Organizarea socială

• Boierii: aristocrația, dețineau pământuri și funcții
• Clerul: preoți, călugări, cu rol spiritual și cultural
• Țăranii liberi (moșneni în Țara Românească, răzeși în Moldova): proprietari de pământ
• Țăranii dependenți (rumâni în Țara Românească, vecini în Moldova): legați de pământ
• Orășenii: meșteșugari și negustori

Regimul fanariot (1711/1716–1821)

După ce Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Rusia (1711), iar Ștefan Cantacuzino a căutat sprijinul Habsburgilor (1716), Poarta a numit direct domnii, aleși dintre familiile grecești sau grecizate din cartierul Fanar al Constantinopolului:

• Moldova din 1711, Țara Românească din 1716, până la revoluția din 1821
• Domnii schimbați des, obligați la plăți mari către Poartă
• Țările Române și-au păstrat autonomia internă, dar politica externă era controlată de Poartă

Reformele lui Constantin Mavrocordat

Domn de mai multe ori în ambele țări între 1730 și 1769, a aplicat reforme în spiritul absolutismului luminat:

• Fiscale: un impozit unic, plătit în patru rate, și desființarea unor dări
• Administrative: ispravnici plătiți cu leafă, controlați de domnie
• Sociale: desființarea rumâniei în Țara Românească (1746) și a veciniei în Moldova (1749)

Autonomiile locale

Țara Românească și Moldova

• Autonomie internă (administrație, justiție, armată, biserică)
• Relații de vasalitate/suzeranitate cu puterile vecine (Ungaria, Polonia, apoi Imperiul Otoman)
• Plata tributului (haraciului) către Imperiul Otoman din sec. XV

Transilvania

• Voievodat autonom în cadrul Regatului Ungariei
• Autonomie mai largă ca principat sub suzeranitate otomană (1541–1691)
• Sub stăpânirea habsburgică din 1691 (Diploma Leopoldină): autonomie redusă progresiv